Casa tradițională din Sâncraiul Secuiesc se află lângă biserica din perioada Árpád și a fost inaugurată în mai 1977, datorită muncii de colectare a profesorului Dénes Balázsi. La amenajare au participat și specialiști renumiți precum István Molnár, Dénes Kovács și Pál János.

   Casa, care datează din anii 1850, a fost adusă din strada Bíró din Alszeg. Are o structură tipică regiunii: cameră mare (locuință), cameră mică (camera curată), cămară și prispă acoperită cu scânduri.

    Arhitectura populară secuiască se distinge clar de cea a regiunilor învecinate. Este caracterizată de așezările compacte, structurarea pe familii extinse și construcții funcționale separate. Lemnul era principalul material de construcție, iar până la începutul secolului XX, 90% dintre clădiri erau din lemn. Spre deosebire de alte regiuni maghiare, aici se folosea molid de înaltă calitate. Acoperișurile sunt foarte înclinate, inițial acoperite cu paie, ulterior cu șindrilă.

    O trăsătură distinctivă este casa cu prispă („ereszes ház”), în care camerele sunt accesibile dintr-un hol exterior. Nu existau sobe închise – sistemul de încălzire era deschis, de tip șemineu. Acest tip arhitectural este specific sud-estului Transilvaniei, deși apar analogii izolate și în Partium, județele Satu Mare și Sălaj, precum și în jurul Devei. Probabil, calitatea lemnului a permis ca elemente ale arhitecturii nobiliare, precum cămara laterală, să fie adoptate și în gospodăriile țărănești.

   Colecția muzeală include aproximativ 700 de obiecte, ilustrând tradițiile etnografice ale zonei Felső-Nyikó. În camera mare sunt expuse piese de mobilier și obiecte casnice tipice regiunii. Camera mică servea ca „salon de onoare” pentru oaspeți, unde se păstrau și zestrea fetelor. Cămara era folosită pentru depozitare. Poarta secuiască de la intrare, cu un singur rând și ornamente vegetale, a fost realizată în 1848 de către agricultorul László Ferenc din Malomfalva.